Temelia vieții dumnezeiești

„Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul, și înalță pe altul.” Psalmii 75:7.

„Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea”, Rom. 9:16, 18. „Oricine se va înălța, va fi smerit; și oricine se va smeri, va fi înălțat.” Mat. 23:12. „Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie. Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har.” 1 Petru 5:5. „Smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța.” Iacov 4:10. „Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău. Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orânduirile Tale. Știu, Doamne, că judecățile Tale sunt drepte: din credincioșie m-ai smerit.” Psalmi 119:67, 71, 75.

Dumnezeu nu înjosește, nu înalță, nu împietrește, nu binecuvântează și nici nu îngăduie eșecul sau reușita – la întâmplare. Aceasta o face El întotdeauna, în toate cazurile și pentru toate persoanele după legi hotărâte.

Legea principală este legea smereniei. Ce este de fapt smerenia? Nu este un ton plângăcios sau niște fraze frumoase. Ea constă din recunoașterea de sine și însușirea locului propriu corespunzător. De exemplu: când cel tânăr se supune bătrânului, atunci el este smerit. El recunoaște tinerețea sa și se plasează sub cel bătrân.

În locurile din scriptură menționate mai sus, se vorbește despre două grade principale de smerenie:

  1. Smerenia din proprie inițiativă
  2. A te lăsa smerit

Smerenia coincide cu dragostea de adevăr. Adevărul este că în mod regulat – în toate domeniile – ești prea sus. Prin dragoste față de adevăr (2 Tes. 2:10) recunoști aceasta, te smerești și te înjosești din proprie inițiativă – prin mărturisire sau altă modalitate – conform luminii adevărului care strălucește din Scripturi.

Smerenia de primă calitate constă în a te judeca singur, din propria voință (1 Corinteni 11:31-32) și a te înjosi – din proprie inițiativă. Smerenia de calitatea a doua are loc atunci când te lași smerit de Dumnezeu, când ești personal judecat prin intermediul altor persoane sau prin împrejurări de un anumit fel sau altul. Așadar, în acest caz este nevoie de un ajutor suplimentar pentru a putea fi smerit. Fără aceasta nu ar fi fost posibilă recunoașterea  propriei prostii. Când lumina strălucește în adunare, fără a fi orientată către o anumită persoană, nu descoperi că nimerește ceva la tine. Trebuie să-ți fie adresată personal de unul sau altul pentru a descoperi ceva la tine.

În cazul cel mai fericit, omul se așează singur pe locul din spate pentru că înțelege că este locul care i se cuvine. În cazul celălalt, se așează mai în față; dar când gazda îi explică respectivului, că locul lui este mai în spate, el se rușinează și se așează imediat în spate.

Dacă ezită să facă asta, putem vorbi despre smerenia de calitatea a treia. Și dacă nu acceptă și nu se lasă înjosit deloc, este aroganță și mândrie – și nu primește deloc har, ajutor și mântuire.

Totul se bazează aici pe realități, pe adevăruri incontestabile. Pe lângă acestea mai avem un fel de smerenie, adică o smerenie falsă – o smerenie prefăcută. Această smerenie constă din cuvinte, tonul folosit și expresia feței, care au doar o aparență de smerenie, dar care – când vine vorba de putere, de realitate – se dovedește a fi doar actorie. 

A te smeri înseamnă tocmai a-ți prelua locul potrivit.

A fi smerit înseamnă să fii așezat de către alții, cu acordul tău, la locul corect. A fi mândru înseamnă a te justifica și a vrea să păstrezi un loc care nu ți se cuvine pe drept.

Devotional

Elias Aslaksen scrie în articolul „Temelia vieții dumnezeiești” că nimic nu se întâmplă la întâmplare, ci că Dumnezeu acționează întotdeauna după legile Sale. Există posibilitatea să faci o alegere care influențează planul lui Dumnezeu cu viața ta?

You have to log in if you want to save your answer.